Recenzie a volumului "Zeppelinul" semnat Dan Cârlea

Recent a apărut la editura Vinea volumul "Zeppelinul" semnat Dan Cârlea.

Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forţa de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare şi cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experienţele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieţii „la ambele capete” sau simţire a transcendenţei ce reconverteşte accidentele şi rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan faţă către faţă şi să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experienţe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” şi din care a ieşit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mişcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experienţe ale lumii aşa-numite post-moderne.

Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă şi adeseori bulversantă a experienţelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea şi reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de graţie limbajul poetic, carnea experienţelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă şi specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esenţa poetică. Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuşi e căutat de noutatea viziunii.

Ludicul şi dramaticul, fantasticul şi realismul biografist, starea de veghe şi oniricul, viziunea sfinţeniei şi căderile în derizoriu, nostalgia şi ironia, erosul omenesc şi cel divin, edenicul şi decadentul, prospecţia, introspecţia şi rememorarea apar într-o stare de necompartimentare şi inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospeţimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii şi replierii atât căderile în patetism cât şi pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încreţituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Şi asta, nu întrucât anumite calităţi stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producţii literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea şi flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existenţiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări şi de a prinde, în schimb, semnificaţia momentului, adesea tragică, o excelentă relaţie cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creştină, care nu caută la faţa omului.

Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingenţa textuală smulge din el valenţe incredibile. În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt şi schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârşire, relaţia omului cu Dumnezeu.

Şi în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care ştie să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se uneşte strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mişcarea simfonică a totalităţii, ca o coexistenţă infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita şi calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viaţa omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre nişte accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos îşi face simţită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni şi prezent în fiecare fiinţă şi lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenţei cotidiene şi chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu şi Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseşi şi, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.

http://www.agonia.ro/index.php/article/1734637/index.html