sâmbătă, 14 iulie 2007

catacombe, de Florin Caragiu

totul e viu aici

pe pieptul tău am aşezat soarele
îl vom împărţi în noaptea aceasta
afară uniformele se mişcă singure
pietre vacante
sapă în trupuri fântâni
cântecul nostru va încercui timpul
drămuit în respiraţii

în zori toate zidurile
vor crăpa de uimire

numele lui Iisus e artera prin care lumina
se întoarce în această inimă ostenită
ce se cheamă pământ

joi, 5 iulie 2007

albisem prin somn, de Dan Cârlea

între mine şi un sfânt e diferenţa dintre
aurul dacilor şi o medalie poleită

nu mi-a pătruns lumina în interior
nu s-a aşezat în straturi
fiecare cu irizările lui
arată pe mine ca o acuarelă ieftină
cum foloseam în clasa întâi
un kitsch jenant şi atât

într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi
când zgârii puţin se vede o parte şi mai strălucitoare
dacă adânceşti rana care miroase a portocală
e şi mai orbitor ceea ce vezi

cu cât martirii erau mai schingiuiţi
cu atât soarele părea mai aproape

fiecare cădere îmi arată
ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri
din tot felul de gadget-uri ale dracului de mişto
din gunoaie amintiri păreri de mucava chestii ruginite

uneori adorm cu televizorul deschis şi atunci
îngerul îşi poate permite să se cuibărească
la pieptul meu
şi să-mi plângă de milă fără să mă trezească

odată iubita mea l-a văzut pe gaura cheii
plângea ca pe mormântul cuiva iubit absurd
şi până la capăt

atunci noaptea a paralizat de la stele în jos

m-am trezit cu gulerul pijamalei
plin de lapte călduţ

era dimineaţă

albisem prin somn

(din volumul "Zeppelinul", ed. Vinea, 2007)

Recenzie a volumului "Zeppelinul" semnat Dan Cârlea

Recent a apărut la editura Vinea volumul "Zeppelinul" semnat Dan Cârlea.

Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forţa de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare şi cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experienţele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieţii „la ambele capete” sau simţire a transcendenţei ce reconverteşte accidentele şi rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan faţă către faţă şi să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experienţe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” şi din care a ieşit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mişcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experienţe ale lumii aşa-numite post-moderne.

Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă şi adeseori bulversantă a experienţelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea şi reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de graţie limbajul poetic, carnea experienţelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă şi specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esenţa poetică. Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuşi e căutat de noutatea viziunii.

Ludicul şi dramaticul, fantasticul şi realismul biografist, starea de veghe şi oniricul, viziunea sfinţeniei şi căderile în derizoriu, nostalgia şi ironia, erosul omenesc şi cel divin, edenicul şi decadentul, prospecţia, introspecţia şi rememorarea apar într-o stare de necompartimentare şi inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospeţimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii şi replierii atât căderile în patetism cât şi pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încreţituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Şi asta, nu întrucât anumite calităţi stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producţii literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea şi flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existenţiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări şi de a prinde, în schimb, semnificaţia momentului, adesea tragică, o excelentă relaţie cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creştină, care nu caută la faţa omului.

Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingenţa textuală smulge din el valenţe incredibile. În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt şi schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârşire, relaţia omului cu Dumnezeu.

Şi în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care ştie să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se uneşte strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mişcarea simfonică a totalităţii, ca o coexistenţă infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita şi calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viaţa omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre nişte accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos îşi face simţită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni şi prezent în fiecare fiinţă şi lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenţei cotidiene şi chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu şi Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseşi şi, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.

http://www.agonia.ro/index.php/article/1734637/index.html

Recenzie la volumul "Dar de nuntă" semnat Monica Patriche

În aceste zile a apărut la editura Reîntregirea, Alba Iulia, volumul „Dar de nuntă” semnat Monica Patriche şi prefaţat de Costion Nicolescu.

Poezia Monicăi Patriche exploatează potenţialul unei feminităţi care îşi află chipul în atingere cu erosul Cuvântului, pe care la rându-i îl oferă contemplării.

Taina Nunţii este tocmai darul naşterii şi renaşterii unui cuvânt făcut trup ce deslimitează hotarul comunicării şi capătă o condiţie comuniantă: „N-aş vrea ca trupul poemului să fie zid între noi” (Cuvântul autorului).

Rostirea se înfăşoară într-o aură de simplitate, acea simplitate în care pulsează întregul viu, nedisecat: „Doamne, între noi totul să fie/ simplu, limpede, neprefăcut” (Primeşte cântecul).

Dramatismul vieţii e sublimat prin germinarea cuvântului pus în abis: „Ai stat în mormânt şi nimeni nu-Ţi cânta acolo. Din inima ta a încolţit versul acesta” (Primeşte cântecul). Atinsă de seva învierii, existenţa devine pregnantă, crucea se umple de seva care transmite viaţă: „Nu mai duc în spate o cruce grea,/ ci un copac înflorit” (Înflorirea crucii).

Relaţia dintre mamă şi fiu este însăşi taina existenţei create sub semnul dublei întrupări, a lui Dumnezeu în lume şi a lumii în Dumnezeu: „Lumina îi înveleşte pe amândoi în taină,/ Maică şi Fiu,/ încât nu mai ştii cine a născut pe cine” (Naşterea).

Pasajul peste abisul dintre creaţie şi dumnezeire este închipuit fericit de respiraţia gestantă a Mamei în care odihneşte Duhul Sfânt, Cel de la care se naşte în trup Cuvântul şi care prin excelenţă ne călăuzeşte dincolo de limitele noastre: „În noapte, aud doar respiraţia ta, ca pe o cale de la apus la răsărit, când nici o altă cale nu mai e” (Către Maica Domnului).

Taina nunţii e taina naşterii reciproce în care bărbatul şi femeia îşi descoperă chipul iconic de Fiu şi Maică. Frumuseţea este urmată prin păşirea curajoasă peste o cale subţire ca un tăiş de sabie: „Frumuseţea Mirelui aşa e:/ Nu te apleci nici într-o parte, nici în alta/ În tăcere sau în cuvânt, în viaţă sau în moarte” (Frumuseţea Mirelui). Condiţia de plecare este una copleşită de web-ul fiinţării spre moarte, păienjeniş tăiat de fulgerul descoperirii: „Când mi-a arătat Mirele frumuseţea Lui/ nu eram nici pe Tabor,/nici pe muntele Fericirilor./ Eram prinsă în plasa de păianjen,/ Era noapte/ Şi a nins până dimineaţa” (Frumuseţea Mirelui).

Pocăinţa sau întoarcerea inimii spre primirea darului dumnezeiesc este o trecere spre simţirea prezenţei Mirelui „de cealaltă parte a lacrimilor” (De cealaltă parte a lacrimilor), într-o proximitate a bucuriei duhului. În atingere cu harul dumnezeiesc, conştiinţa omenească primeşte cu toată fragilitatea şi schimbabilitatea ei trăsăturile înveşnicirii în lumina divină: „Într-un luminiş stă căprioara/ cu picioare subţiri şi de lumină.// Haitele de lupi privesc/ şi li se pare că văd în amintire/ picioarele ei alergând;/ Şi strigă căprioara pe nume:/ nu eşti tu aceea care alergai,/ nu eşti tu cea care/ nu eşti tu...// Dar căprioara/ cu picioarele subţiri şi de lumină/ stă acolo, din veşnicie nemişcată” (Luminândă).

Este foarte interesant modul în care poeta reuşeşte să descrie acest proces al asimilării mistice a cuvântului printr-o chenotică sublimare ce redă fecioria: „Cum cu mâna Lui şterge acest poem,/ Şi foaia de hârtie devine albă:/ O citesc îngerii” (Auz). Din această tensiune irumpe paradoxul fericitei predări în mâinile Celui ce a biruit odată cu inima şi tristeţea înrobitoare a morţii: „Sunt o învinsă, deşi lupta nu a avut loc/ şi nici nu va fi./ Sunt învinsă şi plâng de fericire;/ aştept să fiu dusă în carul învingătorilor/ şi purtată pe străzi ca o pradă de război” (Eu sunt cununa ta).

Geometria mişcărilor nupţiale este escaladată cu acea uimire a depăşirii de sine în care trezirea şi somnul extatic se potenţează reciproc: „Cămaşa nopţii o rup/ căci nu mai încap în noapte./ Un braţ gol luna/ îţi sprijină capul când dormi” (Eu sunt cununa ta). Noaptea e mediul prin excelenţă mistic în care uitarea de sine găteşte trezirea vederii de suflet mişcate de harul lui Dumnezeu: „De la noapte învăţ cel mai bine:/ Învăţ să uit totul, să adorm/ Ca să fiu trezită de El” (Lecţia). Procesul trezirii simţirilor duhovniceşti presupune în acelaşi timp o metamorfoză regresivă, o dezbrăcare de „omul vechi”: „Ştii câte ierni a dezbrăcat sufletul meu/ Până să Te cunoască pe Tine?” (Virgula). Sub această atingere gestul şi gândul capătă consistenţa liturgică a cântului: „Gândurile dorm pe mâinile tale/ Aşa cum doarme cântecul pe clapele pianului” (Acoperământ liric).

Asumând până la ultimele consecinţe realitatea spre o renaştere nu lipsită de dureri, iubirea amplifică dramatismul existenţei: „O veşnicie voi sta aşa să învăţ/ cum se curăţesc lupii pe dinlăuntru/ când mor în zăpadă, şi urletul lor/ se înmormântează în tăcere” (Orb, pământul).

Inima devine un mormânt mistic al lumii în care numele Mirelui, Logosul divin, e unica sămânţă: „Eu – fruct cu o singură sămânţă – / numele Tău” (Livada). Imaginea învierii surprinde prin puterea ei de acoperire dinamică: „Despre înviere este aşa:/ va veni o pasăre albă şi va acoperi tot cerul” (Despre înviere). Percepţia asupra lumii rezistente transfigurării naşte o suferinţă ce nu poate fi purtată decât în amfora unui zâmbet de copil: „O lume întreagă/ e pe moarte, o lume care n-a dat în pârg.// Fructele dragostei au putrezit necoapte/ (…) o lume întreagă a murit într-un zâmbet de copil” (Naşterea lui Solomon).

Suprinde plăcut jocul perspectivelor şi gesturilor în care poeta aşterne "perspectiva inversă" a artei sale iconice: „În ţara aceasta care se numeşte mamă/ Copiii sunt traşi în sănii uriaşe”, „Luna e urma sărutului meu/ pe urma unei sănii care te-a urcat la cer”, „Cine îţi turna pe gene stropi de somn/ şi ce mamă ferecai între pleoape/ când închideai ochii?” (Gânduri de mamă pentru copilul ei).

Volumul „Dar de nuntă” ne prezintă o poezie religioasă de calitate, din care nu lipseşte nervul alcătuirilor surprinzătoare, jocul de lumini şi umbre în care erosul şi logosul rostirii se potenţează reciproc.

Florin Caragiu


vezi şi:
http://www.agonia.ro/index.php/article/1734637/index.html

vineri, 29 iunie 2007

cutia cu imagini, de Florin Caragiu

toată viaţa am vrut să învăţ
cum sufletul se face trup şi trupul suflet
fără să înceteze să fie ce sunt

am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină
şi depărtarea ar fi la o lungime de respiraţie

îmi place să te privesc când dormi
să-ţi văd pleoapele încreţite de visele din cutia cu imagini
şi pielea subţiată de mângâierea lui Dumnezeu
în răcoarea dimineţii

uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită
care îmi strânge inima în colţul ochilor

alteori te dezveleşti de noapte cu un surâs
şi rămâi ţintuită într-un gest
din care lumina curge peste lucruri

tristeţea ta lasă peste cuvinte
o pânză în care soarele îşi ţese razele

şi la trezire
singurătatea e un leagăn de copil

http://www.agonia.ro/index.php/poetry/1730965/index.html